Weekend-ul ce tocmai s-a incheiat a fost ceva mai diferit decat weekend-ul tipic pe care il am eu de ceva timp incoace (somn, somn, somn... si da iarasi somn pentru ca era franta dupa cate o saptamana in care abia aveam timp sa mai respir). L-am petrecut intr-o zona superba, plina de vegetatie, locuri pe care nu le-am mai vazut pana acum, fara semnal la telefon, cu si abia am avut conexiune la internet, pe care recunosc am folosit-o extrem de putin pentru ca nu am simtit nevoia sa imi petrec timpul pe telefon. Voiam sa va povestesc si voua cate putin si de asemenea sa va arat cateva fotografii pentru a impartasi cu voi mica mea bucurie. Deci astazi vreau sa incep postarile de tip #PHOTODIARY, in care vreau sa va arat locuri prin care ajung, lucruri pe care le iubesc, momente pe care vreau sa le impartasesc si cu voi.

In mod normal nu sunt tocmai o persoana sportiva, nu prea merg pe munte, nu ma catar nicaieri , sunt cumintica, linistita si nu imi place sa risc prea mult. Ei bine, de data aceasta trebuia sa fiu in stare sa realizez activitatile pregatite, sau macar o parte dintre ele. M-am descurcat cat am putut eu de bine la fiecare din jocurile pregatite pentru noi, "electric fence" mi-a dat emotii, pentru ca nu sunt tocmai usurica si nu am nici prea multa forta in maini. Partea interesanta a fost cand aveam in fata trei optiuni: tiroliana, rapel si catarare. Am decis, cu greu ca voi merge spre tiroliana... Nu stiu cum am decis asta si nici cine reusise sa ma convinga sa fac asta, stiu doar ca m-am trezit "inhamata" si pregatita sa urc, imi lipsea doar casca. Am facut pe fotograful o mica perioada, pentru colegii mei care se catarau pe stanca amenajata pentru asta, asteptand sa coboare cineva cu o casca si pentru mine, iar apoi, am lasat aparatul din mana si am plecat spre "poteca" destul de abrupta care urma sa ma duca spre locul unde urma sa ma agat de franghie si practic sa-mi dau drumul pana la sol. Mi-era frica, destul de frica. Nu sunt adepta senzatiilor tari, nu tanjesc dupa nivelul crescut al adrenalinei, dar in acelasi timp eram curioasa. Ce e asa interesant? De ce e toata lumea atat de entuziasmata? Chiar merita?

Am inceput sa urc, si sincer parca mi-era mai frica sa ma urc pe acolo, mai ales cand imi alunecau pantofii de alergat, pentru ca eu nu am echipament special de urcat pe munte. Fiecare pietricica care se misca de la locul ei imi facea mica panica sa creasca, iar la un moment dat m-am oprit. Eram la jumatatea drumului, sa cobor nu mai puteam, dar cum urma sa urc? Nici nu mai stiu de ce radacini de copac m-am prins ca sa reusesc sa urc, iar sus, pamantul imi era moale sub picioare... parca prea moale, iar asta nu facea decat sa ma faca sa ma indoiesc putin de cat e de sigur. Ma uitam in jos, iar fiecare pas gresit m-ar fi putut face sa cad printre pietre... Eu sunt fricoasa si o recunosc, poate unii ar spune ca sunt prea fricoasa si ca nu vreau sa ies din zona mea de confort, si da, cam asa si e, I feel better in my confort zone. M-am prins cu clestii de franghie si usor timida m-am dus spre cel care trebuia sa ma lege de cealalta franghie. Paream dezorientata, de fapt stiu ca eram. Momentul in care nici pamantul moale nu mai era sub piciarele mele a fost cel care m-a speriat mai tare... pe drum in jos nu am mai simtit nimic. Eram doar bucuroasa ca e gata, ca nu mai simt niciun fel de frica. Nu stiu cum e pentru ceilalti, insa pentru mine a fost ceva nou, diferit si o senzatie pe care nu am mai avut-o. E draguta senzatia aceea cand cobori si stii ca ajungi din nou la sol, ca nu iti mai e deloc frica, asta daca esti un om mai linistit, asa ca mine, senzatia din timpul petrecut pe funie, deplasandu-ma cu viteza spre sol nu a facut decat sa ma faca sa ma bucur si mai tare sa ating pamantul din nou. Ma bucur  ca am facut si asta, ca mi-am iesit din zona de confort.

Sambata am fost si la cascada Bulbuci care era cam la o ora de mers de pensiunea la care stateam. O cascada chiar draguta, mica, dar frumoasa, inconjurata de vegetatie. Cand am ajuns acolo eram realaxata si bucuroasa ca am ajuns la destinatie, febra musculara si oboseala isi spuneau cuvantul, insa plimbarile prin natura alaturi de oameni faini sunt lucruri care nu pot fi inlocuite de altceva. Am facut cateva poze, cateva glume, iar apoi ne-am decis sa ne intoarcem. Zona era superba, iar fluturii tot zburau in jurul nostru si se asezau pe cate o floricica alturi de cateva albinute care roiau prin zona. Nu m-am piutut abtine sa nu le fac si lor o poza in treacat, pentru ca nu voiam sa raman in urma. Intregul drum pana acolo era superb, paraul care ducea spre cascada era frumos, umbrit usor de copacii imensi din zona, iar murmurul sau contribuia la simfonia care nu facea altceva decat sa ma faca sa imi doresc sa mai stau ceva timp acolo, sa admir intregul tablou.

Ce am invatat eu de aici este ca in primul rand, din cand in cand, e bine sa iesi din zona de confort, sa accepti o experienta noua si mai ales ca pot sa imi depasesc, incet, incet fricile. Fiecare din activitatile avute alaturi de colegii mei mi-au aratat ca se poate lucra in echipa, ca este posibil ca indiferent de numarul oamenilor, daca exista motivatie si sustinere orice "task" poate fi dus la bun sfarsit! 

 (pentru ca echipamentul nu a fost tocmai adecvat pentru munnte )

(seria de poze cu mine, naurala si  nemachiata, pentru ca trebuia sa conving si eu pe cineva sa-mi faca si mie macar o poza)

Cascada Bulbuci

Care a fost ultimul lucru care v-a facut sa iesiti din zona voastra de confort?

Love,

ANDREEA